Emoţiile sunt o formă adaptativă a procesării informaţiei şi a pregătirii pentru acţiune. Ele orientează indivizii către mediul în care trăiesc, le promovează supravieţuirea şi bunăstarea, sunt puternic influenţate şi configurate de nevoile actuale, de scopurile, sensibilităţile, interesele şi valorile lor (Greenberg, Malberg, Tompkins, 2020).
Procesele emoţionale sunt esenţiale pentru supravieţuirea organismului deoarece prin ele, sunt evaluate rapid evenimentele importante pentru individ. Procesarea informaţiilor emoţionale corporale este esenţială pentru bunăstare, atât din perspectiva evitării pericolului, cât şi pentru abordarea unor interacţiuni sociale de succes.
Emoţiile determină calitatea vieții (Ekman, 2019).
În esenţă adaptative, emoţiile pot fi şi dezadaptative sau nesănătoase. În măsura în care rămân neremediate, sunt și patologice. Inițial reglată de alţii, emoţia devine din ce în ce mai autoreglată pe parcursul copilăriei, ca rezultat al dezvoltării neurofiziologice.
Experienţele nou-născutului în interacţiunile sale cu figura maternă în perioadele critice de început ale ataşamentului afectează în mod special, dezvoltarea emisferei drepte, cu rol principal în funcțiile de supraviețuire: alocarea atenţiei, capacitatea de a experimenta emoţii pozitive şi negative, reglarea stresului, capacitatea de a citi empatic şi intuitiv stările emoţionale ale altor fiinţe umane, funcţii, de altfel, esenţiale pentru co-crearea şi menţinerea unor relaţii sociale şi mai ales, intime (Schore, 2020).
Disfuncţionalitatea apare când reacţiile emoţionale nu pot fi monitorizate, reglate şi nici comunicate eficient, influenţând astfel sănătatea (boala) somatică şi implicit, starea de bine a individului. Reacțiile emoționale dezadaptative se bazează pe experiențele, de regulă, traumatice, anterioare. Ele nu mai sunt de folos în situația actuală și nu îl pregătesc pe individ pentru o acțiune adaptativă.
Vindecarea nu este posibilă prin evitare, ci prin experimentarea și exprimarea de noi emoții pentru schimbarea celor vechi, oportunitatea unei învăţări coordonate între sistemele creierului fiind mai mare în timpul stărilor emoţionale (Schore, 2019).
Imediat după naştere, contactul tactil direct mamă-copil pentru o anumită perioadă de timp, apare ca fiind esenţial pentru starea de bine a celor doi, prin aceea că înlătură eventualele emoţii negative trăite de mamă în urma naşterii, îi stimulează simţul matern, iar copilului îi asigură confort fizic şi emoţional (Golu, 2015; Verza, 2017). Deopotrivă, prezenţa tatălui contribuie la dezvoltarea ataşamentului dintre ei, iar mamei, prezenţa partenerului îi conferă siguranţă.
Potrivit literaturii de specialitate, și tipul nașterii poate avea un substrat psihologic. Spre deosebire de nașterea naturală, în care copilul este capabil să se afirme singur de la început, nașterea prin cezariană creează premisele dependenței și nevoii de celălalt (Golu, 2015).
De asemene, anterior nașterii, evaluarea bunăstării emoţionale a mamei în timpul sarcinii, este deosebit de importantă deoarece poziţionarea prenatală a fătului în pântece, permite urechii stângi, orientate spre interior, să primească o mai mare stimulare vestibulară, şi astfel, o organizare mai timpurie a cortexului vestibular emisferic drept, un sistem cerebral implicat în procesarea emoţiilor (Schore, 2019).
Sentimentul predominant de siguranță față de mamă și identificarea intensă cu tatăl stau la baza unei personalități sănătoase (Bowlby, 2016).
În timp ce alinarea mamei este esenţială pentru securitatea ataşamentului copilului, jocul stimulator al tatălui este deosebit de important pentru explorarea competentă a lumii de către copil, tatăl fiind implicat în mod critic în reglarea agresivităţii copiilor.
Lipsa de îngrijire paternă în pruncie este asociată cu dezvoltarea întârziată şi parţial suprimată a circuitelor orbitofrontale, ce pot conduce la o varietate de tulburări de neurodezvoltare cu formare timpurie: schizofrenie, tulburare bipolară, tulburare de personalitate borderline, dependență de alcool şi droguri, tulburare de personalitate psihopatică, agresivitate şi violenţă.
Așadar, opiniile sunt unanime în a considera că responsabilitatea pentru dezvoltarea emoțională a copilului, aparține în primul rând, părinților sau îngrijitorilor primari.
Creierul creşte mai mult şi mai rapid în pruncie decât în oricare alt stadiu al vieţii. Are nevoie nu numai de substanţe nutritive, ci şi de experienţele emoţionale încorporate în relaţia pe care o co-creează împreună cu figura maternă, care are capacitatea de a stimula bebeluşul către stări de bucurie, interes şi entuziasm – emoţii pozitive pentru dezvoltarea creierului.
Până la urmă, în relaţia de ataşament este vorba despre abilitatea în curs de dezvoltare a copilului de a comunica şi de a-şi regla stările emoţionale pozitive şi negative - componente ale încrederii în sine și ale stimei de sine sănătoase (Schore, 2020).
Din păcate, însă, perioada copilăriei este remodelată de forţe a căror cauză principală nu reprezintă în mod necesar, interesul copilului. În mod frecvent, ceea ce este cel mai bun pentru fiecare dintre părinţii adulţi vine în contradicţie cu ceea ce este optim pentru dezvoltarea nou-născutului. Nu de puține ori, adulții nu își pot rezolva propriile dificultăți emoționale, iar odată cu apariția copilului acestea nu fac decât să se accentueze, partenerii punându-și reciproc în evidență defectele și nu calitățile.
Adesea, cercul vicios se extinde prin aceea că şi copiii, la rândul lor, sub influenţa comportamentelor părinţilor imaturi emoţional, îşi aleg partenerii pe care îi consideră cei mai atractivi, fiind atraşi în mod subconștient în vechile tipare negative ale propriei familii (Gibson, 2015).
Experiența unor limite clare și stabilitatea emoțională timpurie, îi ajută pe copii să devină adulți responsabili. Din păcate, mulți părinți sunt lipsiți de echilibru emoțional. Deși copiii tânjesc după modele și îndrumare, părinţii îi tratează ca pe niște parteneri, ceea ce de multe ori îi suprasolicită şi le prejudiciază dezvoltarea. (Schäfer, 2021).
La momentul actual, există aşa-numite programe de educaţie emoţională pentru copii, însă implementate de la vârste fragede, pot obstacula creativitatea în găsirea de soluții, de altfel esenţială, pentru dezvoltarea copilului și pentru starea de bine. În orice caz, într-o emoţie, necunoscutele sunt multiple, indiferent de vârstă, astfel încât stabilirea unor standarde general valabile ar conduce la uniformizare, ceea ce nu este de dorit, întrucât numai în comuniune este posibilă dezvoltarea.
Atât în familie, cât şi la şcoală, trebuie avute în vedere nevoile psihice fundamentale ale persoanei, care rămân neschimbate pe tot parcursul vieţii şi a căror afectare stă la baza tuturor tulburărilor, respectiv: nevoia de apartenenţă, de autonomie şi control, de satisfacere a plăcerii şi de evitare a neplăcerii, de încredere în sine şi de recunoaştere (Stahl, 2020).
Starea de bine înseamnă, în esenţă, stabilitate psihică şi somatică, iar interacţiunea nestingherită şi constantă dintre emoţie şi raţiune apare ca fiind cheia bunăstării. Este important să atingem şi să păstrăm un echilibru între reacţiile noastre imediate, de tip emoţional-instinctiv şi cele raţionale, care menţin relaţiile sociale pe termen lung.
În același sens, este esenţială interacţiunea armonioasă între creierul emoţional - care furnizează energia şi stabileşte direcţia şi creierul cognitiv, care reglementează transpunerea deciziilor în realitate (Ruppert, 2019).
Cea mai la îndemână şi sigură modalitate de sprijin în dezvoltarea emoţională, rămâne prevenţia. În general, prin prevenţia primară se urmăreşte împiedicarea apariţiei manifestărilor psihopatologice sau a bolilor psihosomatice ori psihice. Profilaxia secundară are ca scop ameliorarea, prevenirea agravării tulburărilor existente şi recuperarea. În fine, prevenţia terţiară se ocupă cu reabilitarea şi resocializarea, precum şi cu preîntâmpinarea „recidivei”.
Așadar, grija de sine și starea de bine incumbă tuturor și fiecăruia. Să ne privim cu mai multă atenție, să transmitem cât mai multe emoții pozitive – bucurie, curaj, speranță, recunoștință, pentru că fiecare, la rândul nostru, vom culege la un moment dat, roadele emoțiilor pe care le-am dăruit celor de lângă noi.
Daniel Dumitru,psiholog clinician și psihoterapeut